Exista destui politicieni faimosi din istorie care nu au avut studii superioare, ba chiar unii nu stiut nici macar sa scrie sau sa citeasca prea bine.
Si, pentru ca astfel de exemple exista si in zilele noastre, meseria de scriitor de discursuri este respectabila, profitabila si chiar misterioasa. Insa -nicio mirare!- putini sunt politicienii dispusi sa admita ca vorbele lor sunt gandite si scrise de altii.
Meseria de scriitor de discursuri politice a apărut inca din Antichitate si, cu toate ca nu a fost niciodata amenintata cu disparitia, practicarea ei a fost privita de multe ori cu suspiciune (celebru a ramas exemplul lui Amos Kendall -care a scris discursurile presedintelui american Andrew Jackson-, supranumit si “masina de scris si de mintit a presedintelui”).
Care sunt atributiile unui scriitor de discursuri? Iata cateva dintre ele:
1. Cea mai importanta sarcina este cunoasterea politicianului pentru care scrie.
- Un scriitor de discursuri trebuie sa cunoasca ideile politice, conceptiile despre lume si viata, precum si sistemul de valori ale celui pentru care scrie.
- El trebuie sa afle cum “suna” omul politic, cum vorbeşte, care ii este stilul, ritmul de vorbire, accentul, ce termeni foloseste, care ii sunt expresiile preferate, chiar si ticurile verbale.
2. Un discurs bun trebuie sa reflecte realitatea omului politic, si nu talentul celui care l-a scris.
- Discursul trebuie sa puna in evidenţa ideile si personalitatea politicianului.
- Un scriitor de discursuri nu trebuie sa altereze sau sa modifice in nici un fel ideile si conceptiile omului politic, ci sa le dea o forma cat mai usor de exprimat si retinut, si sa slefuiasca exprimarea acestuia. Evident, in masura in care acest lucru este posibil.
3. Un bun scriitor de discursuri trebuie sa aiba o mare versatilitate.
- El trebuie sa fie capabil sa scrie pentru politicieni diferiti si despre o multitudine de subiecte, care acopera teme de politica externa sau interna, de economie nationala sau mondiala, conflicte etc. De asemenea, el trebuie sa scrie discursuri pentru diverse zile omagiale, aniversari, comemorari, inaugurari etc.
4. Un bun scriitor de discursuri trebuie sa stie sa faca cercetare.
- Daca nu cunoaste un subiect, atunci trebuie sa stie de unde sa afle cat mai multe informatii despre acel subiect, intr-un timp cat mai scurt. Mai trebuie sa aiba informatii şi despre publicul politicianului pentru care scrie, despre audienta si despre ocazia cu care este tinut discursul.
Concluzii? In meseria aceasta, cunostintele sunt importante, talentul este vital, iar discretia este subinteleasa. Si, peste toate, a avea nervii tari si a lucra bine în conditii de stres reprezintă elemente esentiale pentru a rezista cu succes in bransa.
Si, in loc de incheiere, ca de fiecare data, un set de intrebari: Cati scriitori de discursuri cunoasteti? Cate nume puteti enumera? Si, mai ales, de cate ori, ascultand discursul unui politician, nu ati dus dorul unui scriitor bun de discursuri politice?
[...] Guţu face pe Masterat politic puţină teorie despre ce-ar trebui să fie un (scriitor de) discurs politic. Vin şi eu cu un pic de practică, [...]
Problema cu abordarea aceasta este ca priveste discursul politic ca pe un produs care se poate vinde sau care poate ajuta la vinderea altui produs (”imaginea”). Ca urmare, discursul politic este evaluat in termeni de adecvare si eficienta – o abordare derivata din marketing – si nu critic. Aceasta viziune cam cinica ii reduce pe destinatarii discursului la o masa de indivizi influentabili si propune ca model de politician pe cel care exploateaza cel mai bine aceasta presupusa sugestibilitate a indivizilor, adica manevreaza eficient discursul.
Cred ca ar fi mai utila din punct de vedere civic abandonarea modelului instrumental al discursului. Discursul nu mai trebuie privit ca un produs (decit, probabil, de catre cei care isi cistiga banii din scrierea de texte care sa fie citite de politicieni). Daca vrem sa contribuim cu ceva la modul nostru de “a fi impreuna politic”, trebuie sa examinam critic discursul, adica sa vedem pe ce presupozitii se bazeaza, cum este structurat ideologic, ce viziune a lumii propune sau descurajeaza, ce spune si ce nu spune.
Stiu, aceasta abordare nu are putere “predictiva”, deci nu poate fi folosita de multimea de consilieri politici de pe la noi. Dar are putere (sa-i spunem) pedagogica, care este mai importanta daca vrem sa fim cetateni constienti politic. Altfel, putem sa teoretizam cit vrem pe marginea unor formule pretins stiintifice precum cele patru “porunci” de mai sus, in beneficiul nimanui altcuiva decit al unei miini de politicieni.
Discursul politic facut de un profesionist e cu dus si intors. As vrea sa amintesc cum in perioada anilor 80-89 apareau oameni de conditie modesta in Marea Adunare Generala si transmiteau niste mesaje foarte… cursive! Era bine, era rau?
Ion Iliescu se pare ca isi creiona singur discursurile, si aveau o continuitate (facem abstractie de limbajul de lemn de care nu s-a dezbarat).
Basescu cand a citit un text, nu a fost el. Se poticnea, nu transmitea vibratia obisnuita. Sunt oratori care transmit prin oralitate.
Un exemplu care pe mine m-a fascinat este Fidel Castro care are un mesaj si o vibratie aparte.
Uneori pentru un discurs, un mesaj, poate sa lucreze o echipa intreaga de consilieri: am in minte un film facut de americani avand ca subiect doborarea avionului sud-corean de catre sovietici. La un moment dat textul pe care presedintele Reagen urma sa-l citeasca din fata Casei Albe, era proiectat pe ecranul unei mici sali de cinema in care erau o serie de consilieri, generali grei ai armatei americane. Fiecare cuvant pe care urma sa-l citeasca presedintele era cantarit de consilieri. Aparea o cifra, o informatie exacta. Se dadeau telefoane la Statul Major al armatei, s.a.
Sa comparam asta cu unele afirmatii ale presedntelui nostru actual, care face aprecieri instincuale, fara consultari, cu larg rasunet. Vorbesto totusi presedintele Romaniei ! Deci cum e mai bine?
Scuze: Marea Adunare Nationala !
“Exista destui politicieni faimosi din istorie care nu au avut studii superioare, ba chiar unii nu stiut nici macar sa scrie sau sa citeasca prea bine.”
Exista unul dea dreptul [editat], si aia nu la impiedicat sa fiie presedinte de patru ori intro tara din sud estul Europei.
Multumesc tuturor pentru interesul aratat.
In acelasi timp, profit de ocazie pentru a reaminti faptul ca, pe acest blog, comentariile trebuie sa se supuna unui set de reguli.
Ma bucur ca, pentru cei mai multi dintre voi, aceste reguli au fost de la sine intelese. Pentru ceilalti, am simtit nevoia sa reamintesc cum stau lucrurile.
Si, nu in ultimul rand, din comentariile de pana acum avem cu totii cate ceva de invatat.
Profa,
Am putea primi de la dumneavostra si un mic studiu de caz? Un exemplu, ceva, eventual sa ne spuneti cate discursuri si pentru cine atzi scris dealungul anilor?
Va multumim anticipat
Semantic
@ Semantic,
Pentru ca tu ar trebui sa stii sensurile cuvintelor, iti voi raspunde simplu: daca as fi ales sa “scriu discursuri”, astazi nu mi-ai mai putea spune “profa”…
Este deosebirea dintre practician si teoretician. Si, cel putin uneori, tine de alegerile pe care le facem in viata.
Insa, semantic vorbind, tu trebuie sa stii ca nuantele astea fine fac diferenta dintre pasiune si job, nu-i asa?
Profa,
nu vreau sa par insistent insa vreau sa o luam altfel. Sa presupunem ca sunteti un freelancer in ale speechwraitingului (ca parca asa se zice), intrebare (asta e !studentu’ intreaba, hehehe): Datzimi 3 nume de politicieni romanii pentru care atzi dori sa scrieti?
Thanks
ps: promit sa raspund si eu la aceeasi intrebare
@ Semantic,
Care parte din “este deosebirea dintre practician si teoretician” nu ai inteles-o?
Insistent fiind, cum sunt toti studentii, trebuie sa-ti fi dat seama pana acum ca “profii” nu se avanta in presupuneri!
Acum, cat se poate de serios: exista anumite lucruri care se spun la cursuri si anumite lucruri care se scriu pe blog. Raspunsul la intrebarea ta face parte din prima categorie.
Profa,
Recunos, mie imi plac presupunerile. Eu daca eram profesor (da, salva Domnului! nu sunt, precizez ca respect meseria si pe reprezentantii ei, insa vazand exigentele, chiar si pe blog, va si ii admir etern, insa nu ma vad la acel nivel foarte inalt de teoretician, recunosc cu umilinta) as fi raspuns:
1. N. Balcescu,
2. Kogalniceanu,
3. Take Ionescu
PS: da’ sa stiti ca vin neaparat la curs, mort-copt, cum oi putea, ca vreau sa aflu mai multe la partea cu versatilitatea.
Intermediind intre simulacre si eficienta; dusman a tot ceea ce e spontan si lejer; anvelopa discursiva; luciditate gata sa reprime elanul, pornirea omeneasca ce nu se resemneaza; avida doar de ceea ce poate fi masurat, cantarit, numarat – un agent al reificarii textului, al unui obiect menit sa satisfaca nevoia publica din care subiectul a fost evacuat ? Ce reprezinta, propriu-zis, aceasta “masina de scris si de mintit” ?
Oportunista, sacrifica difuziunii paternitatea textului si, condamnata la discretie, asuma un anonimat pe care s-a obisnuit sa si-l perceapa ca liber consimtit, gratie eufemismului profesionalizarii. Acuzata ca a degradat ratiunea in rationalizarea discursului, nu se poate apara decat cu reputatia de vesnic expropriata : ea pare a fi dovada vie a faptului ca vedem comunicarea participand la injustitie si deposedare.
E adevarat, s-a aflat mereu in preajma curentului majoritar sau macar a celui in ascensiune; a imbarbatat “drept-credinciosii” impotriva ciracilor adversarului politic; a activat nucleul dur, iar pe cei supusi presiunii incrucisate i-a sedus in ultimul moment; a instrumentalizat vituperarea impotriva privilegiilor (garantie a privilegiului ea insasi), resentimentul si alte trufandale ale excesivitatii; a facut din filistinismul expertizei geneza oricarei cuvantari pompoase si din efuziune un artefact; a promovat linia de minima rezistenta la succes, prin care speech-ul retrogradeaza intr-o simpla versiune a consumului public – da, toate acestea sunt adevarate. Pe de alta parte, asa-zisele sale texte nu sunt decat niste scrieri apocrife: cine va recunoaste ca vorbeste de sub condeiul altuia,ati mai pomenit gratitudinea intermediarului in aceasta bransa ?
I se imputa (si i se recomanda) versatilitatea, dar versatilitatea nu e decat scandalul etic indispensabil eticii democratice a adevarului multiplu, a pluralitatii optiunilor manifestate concurential. In definitiv, sacrificiul pretins de ea comunicarii n-a fost niciodata exprimarea dichisita, ci un spirit critic edificat metodic, altfel, s-a adaptat cu brio conditiei de appendix situat in background.
Chiar si asa, multi nu-i vad cu ochi buni existenta. Pentru ei, faptul ca politicul intelege sa prospere cu ajutorul acestor hulite ” masinarii” nu e altceva decat explicatia relei intocmiri a lumii, aceeasi pe care politica pretinde sa o schimbe, in perfecta coniventa, de altfel, cu nazuinta ei de a o reproduce neabatut.
Si totusi, “masina de scris si de mintit” : ca si cand popularitatea n-ar fi rezervata minciunii (gunoi factual necontroversat, clisee institutionalizate, stereotip general admis, prejudecati batute-n cuie), ca si cand nu succesul ar da masura profesionalismului.